
Am citit de curând că povestea cu oameni invizibili este reală, existând chiar şi psihologi care le redau identitatea vizuală. Iniţial, mi-am spus că este doar o altă poveste din folclorul urban, menită să uimească şi, mai ales, să vândă ziarele. Cine să fie acei oameni invizibili? Cei care intră într-un restaurant şi nimeni nu vine să le ia comanda, cei care intră într-un cinematograf şi nimeni nu le cere biletul la intrarea în sală? Am rămas tributar acestui scepticism până când am trăit o experienţă asemănătoare, pe viu, într-un hipermarket, personajul invizibil fiind însă vinul.
Dar iată faptele: Doi domni „respectabili”, în ţinuta de vară a „şmecherilor” de cartier, cu tricourile suflecate peste burţile generoase se învârteau dezorientaţi prin raionul de vinuri. Fiind vorba de un hipermarket de renume, respectivul raion este plin ochi cu sute de etichete de la noi, sau de pe mapamond. Aici a apărut şi misterul, cei doi întrebându-se încontinuu unde e vinul, deşi erau înconjuraţi de vinuri. Am realizat că, deşi eu vedeam peste tot butelii cu vin, pentru ei acest produs era invizibil. Din fericire, misterul s-a risipit când cei doi au pus mâna, cu un aer victorios, pe un Pinot Noir demidulce, vinul poate cel mai vândut dintr-o renumită podgorie. Era, de fapt, singurul vin pe care şi-l doreau, singurul pe care îl cunoşteau ca fiind „vin bun”. Din nefericire, toate celelalte vinuri au rămas la fel de invizibile pentru ei.
La fel, am observat, se întâmplă şi cu publicaţiile de specialitate (două despre vinuri şi vreo trei despre gastronomie) care devin invizibile. Nu din cauză că s-ar epuiza printr-o vânzare rapidă. Motivul este că cei care aşează pe rafturi presa, parcă se străduiesc să le ascundă. Spun asta cu toată responsabilitatea celui care a căutat respectivele reviste şi cu greu a dat de ele, făcând vânzătorul să se uite suspect la mine, în condiţiile în care îmi spusese că ei nu au aşa ceva la vânzare (sic!). Ca idee, multe alte reviste, cu nişte coperţi de-a dreptul scandaloase, erau puse la vedere.
Am făcut acest paralelism cu gândul că, poate, cei doi domni ar fi păşit cu şlapii lor (ce-i drept, „de firmă”) în incinta chioşcului cu ziare şi reviste şi ar fi dorit să răsfoiască o revistă dedicată vinurilor, să mai citească câte ceva, să vadă ce a mai apărut pe piaţă... Asta chiar este utopie, dar avem dreptul să visăm, nu-i aşa?
Bun! Şi acum să tragem concluzii:
- Judecând după comportamentul şi burţile afişate, se pare că vinul ales de personajele noastre îngroaşă abdomenul, dar slăbeşte vederea;
- Editorii revistelor de specialitate, pro ducătorii şi importatorii de vinuri corecte ar trebui să-şi caute şi ei o slujbă cu efecte vizibile;
- Vinul - de multe ori, din păcate! - este şi suport de subcultură.
P.S.: Aş fi dorit ca rândurile de mai sus să fie invizibile!