
„Voie bună, veselie: ţara e o mustărie!”. După cum indică şi ghilimelele, aceste cuvinte nu-mi aparţin. Le-am cules de undeva, de prin mass media, pentru că tare mult mi-au plăcut. Ele pot constitui un motto potrivit al acestei toamne, atât pentru promisiunile podgoriilor ce bat la uşa cramei, cât şi pentru cele ale uninominalelor ce bat la uşa alegătorului. Deocamdată, toate-s tulburi – şi în cramă, şi în politică – iar până la limpezire mai va. Până una alta, în ambele situaţii, suntem în aza de mustărie.
Ce este mustăria? Păi este locul unde se face, sau unde se vinde must. Cel puţin aşa ne spune dicţionarul explicativ al limbii române. Mustăria poate fi şi crama, dar nu e obligatoriu. Uneori, totul se termină la faza de mustărie. Adică acolo unde se pregăteşte mustul, care, săracul, nu prea reprezintă mare lucru la prima vedere. Nu mai este strugure, e zeamă de strugure. Este doar o promisiune de vin. Dacă n-a fermentat puţin, e chiar neinteresant: un banal suc!
Dar dacă s-a enervat şi a dat în fiert, devine tulburel. Un oportunist care înţeapă la limbă, cade rău la stomac şi urcă durerea la cap, dacă-l bei făr’ de măsură. Rău, domne’, tulburelul ăsta! D-aia şi trebuie să fi atent cu el. Chiar dacă spune că-i din viţă nobilă şi-l cunoaşte lumea, ce să vezi la el? E prea tulbure... Aşa că nu ai ce-i face şi-l crezi pe cuvânt, cum că va fi un vin bun, după maturare, că se va învechi cuminte la sticlă, că va respecta întocmai ce scrie pe etichetă...
Mai e câte un must care e tăcut, cuminte. El are recomandări. Şi când fierbe, o face uşurel, fără zgomot, să nu supere. Îl recomandă podgoria din care vine. Stă şi aşteaptă să vadă ce-i spune vinificatorul, altfel riscă să fie vândut ca must şi nu mai ajunge niciodată în pivniţă, la maturat în butoiul de stejar. Că nu-i uşor să ajungi în pivniţă!
Mult mai sigur pe el e mustul care ştie cum e treaba pe la cramă. El a mai fost pe acolo, într-o viaţă anterioară (se poate citi „mandat anterior”), ştie cum e treaba cu elementele filtrante, se cunoaşte cu baricurile, ştie bine cum e în tancurile de inox, unde odată ajuns la temperatura controlată devine imun la atacul microbacterian. Nu i-a fost uşor! A luptat încă din vie când era deja ameninţat de presa mai rea decât filoxera. În fine, a scăpat, presa l-a presat şi-a ajuns must! Cu puţin noroc şi cu temperatură controlată (de sus, de la butoane), se face el vin. Ce-o să-i mai ameţească el, cu 12 sau 13 volume alcoolice... Dacă maturarea merge bine, poate reuşeşte şi o osmoză inversă* şi-şi mai adaugă un grad - două de tărie. Depinde de cramagiu... Dacă nu merge, o să se transfere în altă podgorie, unde se adaugă direct alcool (interzis prin lege), ca să nu mai piardă timp. Nu contează mijloacele, consumatorul (ori alegătorul) să fie fericit (a se citi ameţit) şi să-l mai bea şi peste patru ani.
Că veni vorba... Aţi ameţit cumva încercând să decantaţi din rândurile de mai sus mustăria podgorenilor de cea a politicienilor? Fireşte, pentru că, nu rareori, cele două noţiuni se întrepătrund până la identificare.
mportant este ca în orice mustărie veţi intra în această toamnă să nu uitaţi că, deşi se spune că „în vin e adevărul”, minciuna poate fi în etichetă.
Sete bună şi votare uşoară!