Articol de Sergiu Nedelea presedinte Federatia Somelierilor din Romania
La sfârşit de primăvară, Fănuş Neagu a plecat şi el dintre noi, alăturându-se pe lista alarmant de lungă a pierderilor din ce în ce mai dese ale culturii naţionale. Trist este că în urmă rămân atât de multe goluri – mult prea multe – încât nici nu ştii pe cine e mai bine să plângi: pe cei plecaţi, sau pe cei rămaşi...
Fănuş Neagu a divinizat Vinul
Fănuş Neagu a reuşit să acopere cu geniul său o paletă largă de genuri literare: jurnalist, memorialist, nuvelist, romancier, dramaturg, gazetar de sport, pamfletar, poet. Ne-a umplut existenţa cu entuziasmul său molipsitor, ne-a înfrumuseţat-o cu scânteierea verbului său atât de viu. A reuşit performanţa de a fi un scriitor al tuturor, nu numai pentru că a scris pentru fiecare. Ceea ce îl particularizează pe Fănuş Neagu în Panteonul literaturii române este divinizarea Vinului, element pe care l-a perceput şi l-a promovat mereu ca pe un pilon al spiritualităţii specifice românului.
Din păcate, la 24 mai, călimara cu vin din care îşi trăgea seva inspiraţiei s-a vărsat.
“În miez de primăvară, miroase a miracole”
Aşa spunea, într-una din scrierile lui, Fănuş Neagu, referindu-se la grâu şi la vin, cele două coloane pe care s-a zidit sufletul românului. şi parcă am aştepta şi noi acum un miracol, să-l vedem reapărând printre noi, fâcându-ne şugubăţ cu ochiul şi aruncând anatema asupra celor care pocesc vinul şi limba română.
La 79 de ani, moartea este predictibilă, dar în cazul marilor creatori întotdeauna vine prea devreme. Parcă am mai fi aşteptat un roman, un articol, măcar o vorbă de duh.
Sunt multe, atât de multe frazele lui Fănuş Neagu intrate în legendă. şi totuşi, ar mai fi fost loc de cel puţin încă pe atâta. Mai ales acum, când aşa cum remarca el, “niciodată n-au existat în România atâţia analfabeţi”.
Când te apropii de opera lui Fănuş Neagu, nu ai cum să nu remarci că în mijlocul ei, indiferent de context, se află întotdeauna Vinul. De exemplu, întrebat fiind cum îl caracterizează pe un fotbalist devenit într-o vreme vedetă, maestrul a replicat sec: “E un dobitoc! Îi place vinul dulce…”. Celebră a rămas definiţia dată de el vinului bun: “să fie alb, sec, rece, mult şi gratis!”. Cu un an înainte de dispariţie, înţelepciunea adăugată de vârstă l-a făcut să modifice definiţia, afirmând că “cel mai bun vin este cel pe care îl bei acum…”. Criteriul cantităţii fusese eliminat “nu c-ar fi dispărut pofta, nu, ea e desăvârşită, însă nu mă mai ţin balamalele”.
Fănuş Neagu a ştiut să guste din viaţă la fel ca şi din vin. Cu apetit de gurmand şi cât mai des. Spunea că “părinţii şi prietenii ţi-i trăieşti”. Din cauza asta, niciodată nu a fost văzut singur în restaurantele unde poposea destul de des. Pentru că de limba română şi de vin nu te apropii singur. Cu pana muiată în amintirea chefurilor prelungite la diferite restaurante a scris volume remarcabile, rămase ca piese de referinţă în cultura naţională.
“Nu de moarte mi-e frică, mi-e teamă că mor...”
Parafrazându-l pe Edgar Wallace, Fănuş Neagu spunea pe patul de spital: “nu de moarte mi-e frică, mi-e teamă că mor”. Cu alte cuvinte nu îl înspăimânta dispariţia fizică, cât cea din conştiinţa publică. şi asta pentru că Fănuş Neagu a creat întreaga viaţă pentru oamenii în mijlocul cărora a trăit atât de tumultuos.
S-a născut la 5 aprilie, în Grădiştea de Sus, judeţul Brăila, într-o familie de ţărani. A crescut în portul de la Dunăre, printre patimi incendiare, mai toate legate de femei, de vin, de sport. Ajuns în Bucureşti s-a integrat firesc în boema literară a prolificilor ani ‘60. Locuia, la început, într-un subsol. Dar serile erau ale lor: Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Radu Cosaşu, Eugen Simion, Mircea Dinescu... Erau atât de mulţi, încât maestrului i-au trebuit două cărţi în care să le adune portretele (“Cartea cu prieteni”, vol. I şi II).
Cred, cu toată convingerea, că teama maestrului că va muri nu era justificată. Poate că mai sunt puţini cei care vor relua paginile din revistele “Luceafarul” şi „Amfiteatru”, sau care vor mai reciti spumoasele cronici sportive din „România Literară”. Dar în biblioteca fiecărui îndrăgostit de literatură şi vin este obligatoriu să se regăsească "Întâmplări aiurea şi călătorii oranj", "Scaunul singurătăţii", "Cantonul părăsit", "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe", "Echipa de zgomote", sau "Îngerul a strigat ". Măcar acestea, dacă nu toate volumele. Lectura lor ne va face întotdeauna mai frumoşi şi mai buni, ne va ajuta să ne înţelegem mai bine pe noi înşine. Pentru că Fănuş a fost obsedat de frumuseţea limbii române, de spaţiile prin care a trecut şi de oamenii pe care i-a întâlnit. Chiar şi atunci când plesnea din biciul verbului, nu era un contestatar, ci doar un doritor de bine.
Premoniţia eternităţii
Cu sufletul înlăcrimat de vestea dispariţiei sclipitorului condeier care a fost Fănuş Neagu, am scos din raft o carte de referinţă - antologia „Fănuş Neagu: Povestea viei, cântecul vinului”, de dr. ing. Gabriel Leţ - şi am răsfoit-o, vârsând o picătură de vin din pahar în memoria sa. Mai departe, cuvintele noastre sunt de prisos. Înainte de despărţirea de omul Fănuş Neagu, cuvântul rămâne pentru totdeauna în stăpânirea scriitorului, cel care a trecut prin filtrul metaforei sale, atât de superb, o extraordinară premoniţie a eternităţii:
“De-atâtea ori, când vine primăvara cu farmec molatec şi întunericul nenoptatic al serilor ei visătoare, mă simt că sunt de stuf, că sunt albastru, că sunt de salcie şi de plop şi de flacără vie, bezmetică din nodul Chiralinei. Dorm cu capul pe iarba dorului şi visez la bucurii pe care nu le-am trăit. Mi-e dor mereu de timpul dus, în câmpiile lui m-am simţit trăind plin de rosturile firii. Trec prin clipe ca o luntre de coajă de mesteacăn, cu suspinul apelor din primăveri. Un drum spre niciunde mă cheamă mereu şi el este eternitatea mea. (...)
Mă surprind în suflet că-n aprilie ne va trece prin minte amândurora mireasma vinului pe care l-am băut la Brăila şi vom pleca iar ca să-l căutăm de stele. (...)
Binecuvântaţi viaţa! Îmi las gândurile în amplul labirint al trandafirilor din purpura tinereţii, ca o aripă descântată din vinul pe care-l beau zeii; un arbore al Soarelui şi mireasma ploii roditoare. (...)
Plini de mireasma din noaptea Învierii lui Christos, vinul e cupola sub care se produc răsturnări ale spiritului, precum şi aşezări în cântec, în dor şi în simboluri. (...)
Primăvara, vinu-i la fel de simţitor ca şi omul. Cine trece acum prin câmpia Brăilei va bea, va căuta şi va iubi până la sfârşitul zilelor.”
