Domnule Bucureşti, cu ce vă servim?... Vă recomandăm să încercaţi… Mai poftiţi pe la noi!
Deşi pare un clişeu, Bucureştiul zilelor noastre nu este totuşi altceva decât un mare consumator. Păcatul nu ar fi însă acesta, ci faptul că nu este un consumator mare în sensul valoric, ci în cel al volumelor uriaşe de marfă pe care se dovedeşte a fi apt să le îngurgiteze. Si aşa este tratat de toţi directorii de vânzări, indiferent de produsul pe care îl comercializează.
Când vorbim despre vânzări, companiile încadrează personalul care lucrează exclusiv în capitală ca fiind regional - adică având atribuţii de coordonare a vânzărilor în tot sudul ţării, mai precis în Muntenia - şi aşa îl şi prezintă clienţilor lor. Trebuie să recunoaştem că dă bine la imagine când auzim: "Sunt directorul regional Muntenia"! O.K.! Sună bine, dar în realitate operaţiunea numită vânzare se desfăşoară aproape 100% în Bucureşti. Acel Bucureşti care înghite orice între maxilarele sale puternice. Explicaţia permanent vehiculată este că aici sunt banii, de aici se dă ora exactă, chiar dacă ceasul nostru nu-i "limbă-n limbă" cu orologiul U.E.
Dacă ne referim la vin, constatăm aceleaşi fapte şi aceeaşi atitudine. Cascade din nobilul lichid sunt înghiţite spre comercializare de marile magazine, dar şi restaurantele bucureştene se arată a fi la fel de "lacome" atunci când vine vorba de băutul vinului. {i, astfel, "target-ul" de vânzare pentru Muntenia este îndeplinit "loco", în Capitală, fără mari eforturi. Banul curge oricum, pentru orice vin - mai bun, sau mai puţin bun - şi toată lumea este fericită. Se uită că Muntenia nu e numai Bucureştiul, iar vinul nu se află în orice sticlă pe eticheta căreia scrie "vin". Capitala ar trebui să fie portdrapelul noilor tendinţe, al celor mai noi produse, de unde ar trebui să radieze către provincie numai cele atent filtrate. Or, nu e aşa! Ce se vinde în Bucureşti e bun vândut, iar provincia nu are decât să-şi bea vinul propriu. Asta e diferenţa dintre bunul gust al "Petit Paris" de odinioară şi fiţele dâmboviţene ale Bucureştiului de azi.
Coborând în catacombele comerţului bucureştean, aflăm că actul de vânzare al unui produs - şi mai ales al vinului - este de multe ori lipsit de moralitate, fiind sprijinit de aşa zisele taxe de listare, taxe de poziţionare pe raft, taxe de... În fond, toate acestea nu sunt decât nume diferite ale uneia şi aceleiaşi şpăgi ordinare, născută din lipsa de imaginaţie a directorilor de vânzări sau din neputinţa de a vinde un produs pe care, de multe ori, îl numim vin doar pentru că aşa scrie pe etichetă.
Unii vor spune "becalian": {i care-i problema? Păi, problema e mare! Chiar dacă în cultura noastră încă mai rezistă (şi rezistă bine) peşcheşul, şpaga sau ciubucul, acceptarea acestor "obiceiuri" nu fac decât să ne îndepărteze de produsele de calitate şi să creeze confuzie. Suntem curioşi la cât se va ridica "taxa" pentru vânzarea unui vin prost şi supraevaluat (de-al nostru), în condiţiile în care pe piaţă au apărut importurile ce au un raport calitate/preţ la care nu se poate
adăuga nici un comentariu. {tim că nici capitaliştii ăştia vechi, cu tradiţie, nu sunt nişte sfinţi, dar măcar au vinuri corecte faţă de noi, de cei reconvertiţi de curând la economia de piaţă.
Cu ajutorul multora dintre aceste vinuri de import, Micul nostru Paris devine mai rafinat pe zi ce trece. E şi normal dacă ne reamintim că (re)numele de "Petit Paris" era dat şi de consumul destul de important de şampanie din perioada interbelică. Dacă tot vrem să ne recâştigăm poziţia de Mic Paris, ar fi timpul să readucem la rang de prioritate calitatea consumului şi nu volumul. Dacă stăm să gândim chiar şi strict negustoreşte, banii ar fi cel puţin aceiaşi, dar prestigiul cu totul şi cu totul altul.
Trebuie - nu-i aşa? - să avem grijă de cel mai bun consumator, de Domnul Bucureşti. Dacă-i dăm un vin bun, poate ne dă şi tipps. Diferenţa dintre tipps şi şpagă este că tippsul e o recompensă facultativă pe care clientul o poate acorda în schimbul unui serviciu sau al unui produs de calitate, pe când şpaga este o taxă pretinsă cu obrăznicie pentru a oferi ceva, orice. "Din ce în ce, mai mult orice, mai mult orice"... Un slogan de care, cel puţin în materie de vin, trebuie să ne îndepărtăm. Din ce în ce - fie. Mai mult - da. Dar nu orice!
