Breaslă mică, orgolii mari! Apărută de ceva timp în România, prin 1997, meseria de somelier este încă la nivelul adolescentului puber care încearcă să-şi aranjeze cât mai frumos frizura pentru a-l place fetele.
Nou admisă în nomenclatorul meseriilor – COR – cu numărul de cod 512304, profesia de somelier a născut de la început polemici şi dispute. La un moment dat a apărut o "directivă" care stabilea ca la unităţile cu mai multe stele pe epoleţi să existe un somelier. O decizie lăudabilă, ce să mai zici! A urmat apoi o perioadă în care managerii F&B şi de hoteluri au căutat cu "disperare" băieţi cu diplomă de somelier, pentru a fi în concordanţă cu legea. Dar, de fapt, se căutau diplomele, nu somelierii. Mai trece ceva timp şi directiva a fost transformată în recomandare, toată lumea respirând uşurată, mai puţin somelierii care investiseră ceva bani şi timp în propria educaţie. Să nu vă gândiţi că au rămas pe drumuri! Mulţi lucrează pe alte funcţii, au propriile afaceri, sunt angajaţi la producători sau îi găsim în marile hipermarketuri. Din păcate, nu îi prea găsim unde ar trebui, adică în restaurante. După cunoştinţele mele, nici un restaurant din România nu are un somelier angajat (nu pe hârtie) care să lucreze ca atare. Veţi spune, poate, că nu este mare lucru. Nu le-o fi venit timpul! Oare?
La urma urmei, cine nu vrea somelieri? Da, întrebări de o retorică amară, cu gust de aguridă. Păi, să detaliem. În primul rând, noi, cei din breaslă, suntem proprii noştri inamici. Un somelier şcolit prin alte ţări face caz de nimicuri, adică meseria stă, în viziunea lui, în ţinută şi, de aceea, legiferează că nu se lucrează cu mănuşi. Un altul inventează directive europene în privinţa sabrării şampaniei. Unul e prea deştept şi are tarifele mari la prezentări. Altul (adică eu) se împăunează şi îşi supără colegii de breaslă prin decernarea unor premii ce-i poartă numele. Alţii şi-au terminat cariera înainte de-a o începe, au o diplomă sau au câştigat un premiu "entry level" şi deja sunt pregătiţi să-şi scrie memoriile la douăzeci de ani. Sunt multe exemple de acest fel, şi fiecare în felul său se crede "stăpânul inelelor". Mai există o categorie care conţine sulfiţi în exces. Asemeni unor vinuri proaste, au nevoie de zahăr şi de sulf ca să-şi îmbunătăţească imaginea. Uită că lipsa de cunoştinţe şi impostura sunt lesne de dovedit şi că nu te poţi ascunde în spatele unor diplome obţinute prea facil.
Să mergem mai departe şi să ne oprim la producători şi importatori. Sunt lăudabile eforturile câtorva, care ne-au plimbat pe banii lor prin ţări străine şi care au înţeles că produsul numit vin are nevoie şi de suportul somelierului. La cât vin produce şi importă România, se putea şi mai mult.
Dar sunt şi unii care ne privesc ca pe o specie aparte. Se întreabă de ce vrem bani să le promovăm vinurile, de parcă ei le dau pe degeaba. Mai mult, sunt ofensaţi că nu le lăudăm cine ştie ce poşircă şi doar o gratulăm diplomatic ca fiind "un vin corect". Sunt producători care cred că ne fac o favoare dacă ne dau să le degustăm noile produse. Peste tot în lume, asemenea "daruri" se numesc, simplu, "comunicare de produs", în beneficiul ambelor părţi.
De cârciumari, F&B manageri, directori şi toţi cei care se învârt în industria ospitalităţii prefer să spun "no comment", pentru că asta e realitatea: nu poţi să vorbeşti despre nimic!
Pentru a încheia optimist acest articol, vă semnalez că, pe fondul crizei economice, s-a reorganizat meseria de somelier din România, sub egida ASR (Asociaţia Somelierilor din România). Sperăm să fie de bine! Vorba aceea: speranţa moare ultima.
Domnilor confraţi, nu uitaţi că reprezentăm o meserie nobilă şi respectabilă, produsele comunicate de noi formând o parte din cultura acestei lumi.
