Forma primordială a paharului de vin se pierde în negura timpului. Fie că era un corn de bour sau un pocal de argint, rolul acelui vas era de a ţine lichidul. Evoluţia a impus ca lichidul din pahar, în cazul nostru vinul, să necesite nu numai păstrarea cantitativă în vasul respectiv. Astfel apare necesitatea exprimării calitative a lichidului din pahar. Intrebarea retorică din titlu, ne sugerează că un pahar poate fi conceput nu ca un simplu vas, el find un univers de conservare şi exprimare a gusturilor şi aromelor unui vin.

Breaslă mică, orgolii mari! Apărută de ceva timp în România, prin 1997, meseria de somelier este încă la nivelul adolescentului puber care încearcă să-şi aranjeze cât mai frumos frizura pentru a-l place fetele.

Este bine ştiut că, odată îmbarcaţi la bordul yachtului, este dificil să revenim în port după vinul preferat. Aşa că cel mai bine este să ne asigurăm că „proviziile” cramei plutitoare sunt îndestulătoare şi de bună calitate.

Evoluţia civilizaţiei a impus automat şi evoluţia gusturilor. Astăzi putem spune că în contextul oenogastronomic s-a dezvoltat o întreagă ştiinţă de a mânca şi respectiv de a bea. Această ştiinţă s-a integrat pur şi simplu în viaţa omului modern, fiind alcătuită din toate codurile şi riturile alimentare date de culturile mapamondului. Obişnuinţele culinare care alcatuiesc aceste coduri, chiar dacă s-au globalizat, rămân tributare zonei de origine, gusturile fiind transferate din farfuie (bol), fie cu mâna în Africa şi Orientul apropriat, cu betişoarele în Asia şi cu tacâmurile consacrate de Occident.

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, călugarii benedictini de la abaţia Hautvilliers şi mai ales celebrul Dom Perignon, administratorul mănăstirii, pun bazele metodei “champagne”, prin care obţin un vin spumos, plin de savoare şi prospeţime. Se spune că, după ce l-a gustat pentru prima dată, Dom Perignon ar fi exclamat: “Parcă beau stele!”

Proaspăt întors din italia, “somelierul casei” Sergiu Nedelea, în calitate de reprezentant al revistei Horeca a făcut parte dintr-un juriu cosmopolit al jurnaliştilor europeni, specializaţi pe acest domeniu. Au fost examinate 372 de vinuri albe, 58 roze şi 94 spumante, la a căror degustare s-au folosit 4.000 de pahare. In cele ce urmează, Sergiu ne povesteşte în ce a constat cea de-a zecea ediţie de selecţie italiană a vinurilor, în asociere culinară cu alimentele marine.

Spicuind prin presa sfârşitului de an 2008 şi cea de început de an 2009, am putea trage o primă concluzie asupra evoluţiei vinului pe timp de criză, atât la noi, cât şi la alţii. În România, Patronatul Naţional al Viei şi Vinului, prin autoritatea d-lui Ovidiu Gheorghe, ne informa, încă înainte de încheierea anului 2008, că vânzările vor atinge, după perioada cumpărăturilor pentru Sărbători, 500 milioane de euro, comparativ cu 450 milioane, în anul 2007. Informările venite apoi au confirmat că sfârşitul de an a avut o creştere spectaculoasă la vânzări. Mai mult, specialiştii estimează că şi anul 2009 va fi unul propice dezvoltării business-ului mizând pe faptul că, în vreme de criză, consumul de băuturi alcoolice şi de mâncare ieftină va creşte spectaculos.

Îmi propusesem să mă feresc de asocierea vieţii vinului cu viaţa politică. Dar credeţi că e uşor când fluxul media ne bombardează nonstop cu ştiri venite aproape exclusiv din acest mediu? Aflăm cum se fac şi se desfac alianţe peste noapte, ca apoi să se concluzioneze a la Caragiale: "pupat toţi Piaţa Independenţei...".

De vină cine e, până la urmă? Poporul. Că dacă vota cum trebuie (chiar, cum trebuia?) nu mai era necesar ca primul vinificator al ţării să cupajeze interesele partidelor. Ştia omul ce are de făcut, adică ăsta e soiul, ăsta-i vinul. Ce atâta încurcătură?

Din moment ce vinul se măsoară în litri, de ce ar mai avea nevoie de o nouă măsura? Cum ar fi cea a timpului?!

Fără să mă pricep la ştiinţele exacte şi cu riscul debitării vreunei enormităţi, voi spune doar că, eu unul, am concluzionat că timpul împărţit la litri egal vin. În această ecuaţie (nici nu ştiu dacă termenul corespunde definiţiilor riguroase), contează datele problemei şi interpretarea acestora. Acum, că am prins curaj, mai adaug şi că o cantitate supra calitate egal vin bun.

„Voie bună, veselie: ţara e o mustărie!”. După cum indică şi ghilimelele, aceste cuvinte nu-mi aparţin. Le-am cules de undeva, de prin mass media, pentru că tare mult mi-au plăcut. Ele pot constitui un motto potrivit al acestei toamne, atât pentru promisiunile podgoriilor ce bat la uşa cramei, cât şi pentru cele ale uninominalelor ce bat la uşa alegătorului. Deocamdată, toate-s tulburi – şi în cramă, şi în politică – iar până la limpezire mai va. Până una alta, în ambele situaţii, suntem în aza de mustărie.

Ştiri, ştiri şi iar ştiri... De la ora 10, de la ora 17, sau, cele mai importante, de la ora 19. E bine că avem acces la atâta informaţie. Suntem un popor atât de informat încât ar trebui să fim o forţă mondială, în consonanţă cu unele teorii ale conspiraţiei, conform cărora cine are informaţie, are puterea. Numai că, eu unul, sincer, nu simt nici un plus de „putirinţă” dacă mă uit la ştirile debitate pe fluxurile media. Aş spune chiar că sunt mai confuz, nicidecum mai puternic. De fapt, poate asta e şi ideea...

Am citit de curând că povestea cu oameni invizibili este reală, existând chiar şi psihologi care le redau identitatea vizuală. Iniţial, mi-am spus că este doar o altă poveste din folclorul urban, menită să uimească şi, mai ales, să vândă ziarele. Cine să fie acei oameni invizibili? Cei care intră într-un restaurant şi nimeni nu vine să le ia comanda, cei care intră într-un cinematograf şi nimeni nu le cere biletul la intrarea în sală? Am rămas tributar acestui scepticism până când am trăit o experienţă asemănătoare, pe viu, într-un hipermarket, personajul invizibil fiind însă vinul.

O să spuneţi, desigur, că vinul prost nu e vin şi, ca atare, nu putem să-i comentăm integritatea intelectualo-gustativă într-o revistă care elogiază contrarul, adică acel vin care, dacă este corect, logic că e şi bun. Omul bun din povestea noastră se prezintă sub mai multe faţete. Am începe cu omul bun prin ignoranţă, prin toleranţă, prin bunăvoinţă, implicat în universul oenologic doar prin dorinţa sa de a avea acces la un vin bun. Şi am putea continua cu profesionistul care nu poate fi bun decât alături de vinul bun; altfel nu mai este profesionist!

De ce şi de unde atâta supărare, când pe la noi nu s-a auzit de nici un bilanţ nefavorabil al vreunui combinat de vinificaţie?! Mai toţi producătorii noştri au pregătită pe buze replica standard: domne’, dacă se vinde, atunci e clar că vinul e bun! Despre ce anume se vinde şi despre cât de educat este publicul care (încă) le ţine umflată cifra vânzărilor – tăcere...

Un grup de cercetători englezi (sau americani, sau de orice naţie doriţi, numai străini să fie, că dă bine…) au descoperit de curând, în baza unor studii evident aprofundate, care este vinul preferat de legendarul nostru erou popular, Păcală. Dacă nu am şti că Păcală este un personaj fictiv născut din imaginaţia pusă pe şotii a vreunui ţăran mucalit, am începe să ne gândim cu seriozitate la ce vin bea acest domn şi am fi tentaţi să dăm crezare păcălelilor! Şi totuşi…

E primăvară şi a-nceput culesul viilor! A, nu! Nu la noi... La ei, prin Chile, Africa de Sud, Australia. La noi, în Europa rurală, deşi încă nu e bine, nouă ne e bine. Vorba cântecului, „oficial ne merge bine”.

Gospodari cu vie puţină storc şi ultimul strop de „producătoare” dintre cepii butoaielor şi se gândesc cu groază că s-a scumpit vinul la „pet”, cel atât de trebuin-
cios la „hidratarea” arăturilor de primăvară.O mică bucurie au totuşi şi ei: a trecut un an de U.E. şi nu a venit nici un comisar european să le taie via hibridă din curte. Cine ştie? Poate or uita şi îi lasă în continuare să-şi culeagă pericolul cancerigen al „mitilicului” cultivat cu încăpăţânare pe aracii din lemn de salcâm moşteniţi de la străbunicu’!